Pe diverse căi am primit aceste întrebări ca feed-back la cele scrise pe blog.

M-am nascut în preajma Bucureștiului, dar comuna în care locuiesc părinții mei seamănă cu locul în care nu s-a întamplat nimic.

Și totuși pe acele locuri, în fiecare primăvară, pășteam câteva oițe, întotdeauna cu o carte după mine. Ceea ce mi-a atras porecla ”politicosu” din partea celorlalți copii care jucau „poarca”. Asta însemna și că discut politică, dar și ca sunt de felul meu politicos.
Era o culme și o vale cu iarba grasă și deasă. Necunoscător eram eu și nesimțitoare erau oițele care pășteau netulburate pe locurile unde acum trei mii de ani geto-dacii își facuseră cetate întărită. Da, acolo, la ”Gorgana a doua” a fost ”dava Radovanu”, cetatea din Cultura Gumelnița ce a fost locuită între secolele 11 și 2 înainte de Hristos. Săpăturile arheologice au început încă din anii ”60”, dar rezultatele lor n-au ajuns în cărțile de istorie nici până azi. Măcar dacă am fi știut, eu și prietenul meu Nelu Bălașa (mai cunoscut ca ”Ness” din serialul Incoruptibilii) ne-am fi luptat ca dacii și romanii, nu ca indienii Navaho cu fețele palide. De acolo, din tranșeele rămase de la săpăturile arheologice luam câte un ciob de ceramică și scobeam în pămînt prin furnicare sau încercam să descopăr ceva nou prin acel labirint de foste colibe antice. Totul părea plictisitor și încremenit.

Mai mult, din lipsă de fonduri pentru plata bibliotecarei, s-a închis și biblioteca comunală, deși lectura pentru mine era mai importantă ca pâinea. Când mi se mai dădea voie să intru în acea bibliotecă, citeam pe nerăsuflate și eram în stare să și dorm acolo. Ca să mă convingă să ies, doamna mă lăsa să plec cu ghiozdanul plin de cărți știind că peste o săptămână le voi aduce înapoi singur pentru ca să mă lase să iau altele. Din păcate n-am putut să citesc atunci tot ce mi-aș fi dorit, pentru că biblioteca n-a mai primit cărți noi, iar fondul de carte l-am epuizat.

Mai târziu am avut norocul să vin în București la Liceul Kretzulescu, unde am avut ca mentori pe domnul profesor de matematică Armand Martinov și pe soția acestuia, doamna fiind bibliotecara liceului. La bibliotecă. Acolo mi-am petrecut multe ore din viața de licean încercând să recuperez din cărți și să învăț din discuțiile cu acești oameni și dascăli excepționali.

De la 9 ani am început să scriu versuri, iar la 14 ani am realizat că mă voi face ziarist. Am crezut tot timpul că numai rutina de jurnalist mă va ajuta să-mi dezvolt verbul și verva de prozator. În paralel cu ASE-ul am început sa scriu in presa studenteasca la Tribuna Studentului Economist unde am fost coleg cu Alin Albu ( deputat in 5 legislaturi ! ) si Marina Almasan. In paralel am scris si mai mult la revista Convingeri a Casei de Cultura a Studentilor Bucuresti, unde se simţea o adevarată libertate, publicand ample cronici culturale, precum si interviuri cu regizori, actori, cântareţi şi trupe rock la modă. Am fost încurajat de sfaturile si prietenia lui Stelian Tănase, Paul Nancă sau Ştefan Mitroi. Și am avut câțiva ani frumoși la Tineretul Liber, când am ars intens numai pentru presă, anul 1990 aducându-mi senzația împlinirii datorită faptului că ziarul în care scriam vindea 800 de mii de exemplare zilnic, că primeam sute de scrisori pe lună, că organizam spectacole cu săli arhipline, ba chiar și un festival de 3 zile la Sala Palatului.

Deși am pornit o afacere chiar din acel an, greșeala e că n-am avut curajul să mă rup de la Tineretul Liber. Un ziarist cunoscut și probabil evreu, Carol Roman, a câștigat câteva milioane de lei în primăvara lui '90 pe o carte de bancuri cu Bulă, sumă cu care putea cumpăra câteva zeci de apartamente în București. Deși mă lansasem în afaceri cu distribuție de reviste, discuri și casete muzicale, am preferat să rămân ziarist și cronicar muzical.
    Eu am fondat Clubul Mihaela Runceanu, într-o formulă asociativ-filantropică pentru a-i ajuta pe tinerii soliști de muzică ușoară, în loc să fi dat drumul la șușe pe toate meridianele țării unde toate gospodinele îi venerau pe Gabriel Dorobanțu, Cătălin Crișan și Daniel Iordăchioaie. Din păcate nu am realizat câte piedici mi se vor pune la ziar și cu câtă invidie vor privi colegii mei inițiativele mele particulare. În acea perioadă am colaborat la mai multe publicații, drept care unii dintre colegi au cerut ca să fiu dat afară neînțelegând că dacă mă lăsau să publicin Tineretul Liber toate acele subiecte muzicale, aș fi atras și mai mulți cititori. Am găsit sponsori și am organizat concursuri inedite cum ar fi cel dotat cu greutatea în bani a caștigătorului, premierea făcându-se în direct la TVR și premiata primind 63 de kilograme de monezi de 1 leu, adică 12600 lei , vreo 3 salarii barosane la vremea aceea.
La un moment dat am lasat presa pentru lumea afacerilor.
    Probabil ca am greşit atunci deoarece am refuzat invitatia de a intra în echipa care a lansat Evenimentul zilei, proiect în care nu am avut încredere, sau atunci cand l-am refuzat pe seniorul Radu Vasilescu de a lucra împreună, acesta fiind cunoscut de mai mult de un deceniu ca purtator de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale a României.