Acum două zile am purtat întâmplător o discuție cu un om de afaceri provincial, mare importator și distribuitor de papetărie. Este un personaj șters, alb la față și cam blonziu la păr. Un personaj alunecos în care poți să ai încredere cam cât poți să ai într-un șarpe. Zice că vânzările au mers bine timp de câțiva ani, crescând exponențial datorită afacerilor cu statul. A caștigat multe licitații știind să-și facă intrarea. Firma a crescut așa că a crescut și numărul de angajați. Dar acum, cu criza asta, deja a dat 7 oameni afară.
Din păcate cunosc multe cazuri în care oameni de afaceri veroși au încheiat afaceri cu statul. După ce au avut contractul în mână, fără să fie specializați în ceva, au căutat să facă rost de marfa respectivă, eventual de la second hand, din valorificări de stocuri și de cele mai multe ori din import China. Ba de multe ori, profitând de imprecizia caietului de sarcini sau de complicitatea beneficiarului, au livrat ceva imposibil de folosit sau doar cutii cu etichetele adecvate contractului, dar cu altceva în interior.
In primul an după intrarea în vigoare a OG 34 privind achizițiile publice, aproape toate livrările de cartușe pentru copiatoare și imprimante au fost țepe: cartușe uscate, reâncărcate, expirate sau nepotrivite mărcii și modelului. In toate cazurile contractanții au pierdut pentru că nu precizaseră în contract condițiile privind calitatea produselor contractate, compatibilitatea, termenul de garanție,etc Dacă s-au plans direct firmei pentru remedierea situației, nu au primit nici măcar scuze. Le-au arătat un proces verbal că au expediat marfa prin curier sau o semnătură de la magazioner sau portar că s-a primit marfa și le-au spus să se spele cu ea pe cap. Culmea! nu era bună nici pentru așa ceva, deși într-un caz concret a fost vorba de detergent și săpun lichid la butoaie cu care nu puteai să speli nici halate,nici să te speli pe maîni. Era apă chioară un pic vîscoasă. Au băut-o câinii și pisicile și nu s-au stricat la burtă.
Un institut de cercetare al Academiei Romane a dorit să contracteze un aparat necesar pentru efectuarea unor determinări foarte complexe, dar în loc să ceară parametrii tehnico-funcționali au spus doar numele aparatului și niște dimensiuni și ce credeți că au primit la un preț de câteva mii de euro? o carcasă stălucitoare din tablă zincată, modelată cu ciocanul, asemănătoare cu turnulețele țigănești și când au dorit să refuze plata, ”gaborii cu pălărie” și-au angajat avocat și au obținut și daune interese.
Șmecherii aceștia specializați în jecmănirea banilor publici își fac relații printre oamenii politici, dau în stânga și în dreapta, dar intrând într-o asemenea încrengătură de interese, se susțin unii pe alții și posibilele dosare penale se închid, înainte de a fi deschise.
Ca să fie siguri că nu pierd din afacerea respectivă datorită întârzierii efectuării plăților, la momentul schimbării politice a conducătorilor de instituții publice, ”băieții deștepți” iși iau măsuri și iau zece piei de pe bietul contribuabil. Așa mi-a spus personajul de la începutul povestirii mele:”Dacă vrei să fii sigur că nu pierzi, îți pui un adaus de o mie la sută. Dar trebuie
să pistonezi în permanență, că mai ușor îți iei banii de la prieteni decât de la neprieteni.În afaceri trebuie să nu ratezi nici o oportunitate!”
Discuția noastră a fost întreruptă de un scurt apel telefonic. Interlocutorul a aflat din sursă guvernamentală că anul acesta majoritatea clienților săi nu vor primi bani pentru investiții și dotări. A plecat un pic îngandurat. Nu se amărîse pentru faptul că va trebui să mai dea afară încă trei oameni, îi părea rău doar de milioanele de euro pe care nu le va mai căștiga anul acesta.
Multă lume se plânge de problemele cu asociația de locatari, adică de proprietari.
De fapt, cei mai mulți se simt doar locatari și își refuză singuri statutul de proprietari. Unii și-au aranjat apartamentul, chiar și ușa de la intrare și balconul, dar în rest poate să și cadă blocul pe ei.
O să-mi răspundeți că a trecut vremea când se ieșea la muncă patriotică, la pus de flori și plantat de pomi în jurul blocului. Bun, am depășit momentul acela, dar au rămas atâtea altele de făcut!
Mulți nu au apometre, dar se supără că li se calculează consumul de apă prin înmulțirea cu numărul de persoane. Cei mai corecți și mai avantajați sunt cei care și-au montat apometre: plătesc doar ce consumă, ba chiar mai puțin de atât deoarece acestea se uzează și se mișcă mai încet, unde mai pui că nu mai ești obligat să le faci verificare tehnică și că după o reparație nu mai are cine să aplice sigiliul. Șmecheria cu adunatul apei în cadă o practică toți pensionarii din București, deoarece contoarul nu poate măsura consumul de apă care curge doar ca un firicel...
La majoritatea blocurilor din București nu s-au instalat repartitoare la calorifere, dar nici nu s-a putut dovedi statistic că cei care și-au pus și-ar fi recuperat investiția din economiile realizate.Poate doar cei care nu locuiesc la adresa respectivă și care au închis toate caloriferele, bazându-se pe căldura din pereții comuni și din coloanele la vedere care trec din etaj în etaj.
Ideea cu instalarea de contoare individuale pentru separarea consumului de gaze foloșeste doar acelora care vor să-și pună centrală de apartament, daca la final Distrigazul va decide că țeava are debitul corespunzător. Pentru cei care plătesc acum gazele la bucătărie între 2 și 10 lei pe lună, în funcție de numărul de persoane, o investiție pe apartament între 500-1000 lei pentru instalarea noii conducte și a contoarului individual nu se va amortiza nici în 20 de ani.
Povestea cu liftul e cunoscută: legea impune tuturor proprietarilor să suporte reparațiile și abonamentul de întreținere, dar unii de la parter și etajul 1 nu se simt proprietari.
Cand e vorba de zugrăvit și reparat, ies discuții interminabile și mulți zic că e bună și zugrăveala de acum 20 de ani. Ba și terasa e bună că încă nu le-a căzut blocul în cap și ăîa de la ultimul etaj să nu se mai plangă atât că li se udă tavanul, ce n-au și ei un lighean prin casă ? Și dacă nu le convine să se mute !..
Unii au problema cu paza pentru că stau mai în centru, blocul e mai nou și pentru hoți e o tentație. Cea zis legea ? că plata pazei nu e obligatorie, ca și a interfonului, de altfel. Si atunci la un bloc care are de 10 ani paza non-stop (asigurată de niște pensionari amărâți, nu de badigarzi cu mușchii umflați) și unde nu s-a mai dat nici o spargere, unii cetățeni spun că nu le trebuie pază, că și-au asigurat apartamentul și să dea bani ailalți care sunt mai proști și mai fricoși.
Acum e la modă discuția cu reabilitarea termică! Știti de ce e necesară ? În primul rând pentru a reface tencuiala și a acoperi îmbinările dintre plăcile prefabricate care au fost umplute cu saci de hartie și cu carămidă spartă și prin care acum fluieră vântul și ploaia. În al doilea rand pentru a etanșa ușile de la terasa cu ghena de gunoi care știți bine că nu se prea închid sau că de mult nu mai au geamuri...
Cele mai multe probleme și le crează proprietarii datorită nepăsării.
Într-un bloc administratorul a lucrat timp de vreo 4 ani cu un președinte de comitet care nu se implica și nu voia să facă nimic pentru că ”l-au ales oamenii din cauză că n-a vrut nimeni”, iar după plecarea acestuia încă 2 ani pentru că ”nu sunt probleme și nu vrea să ia nimeni funcția de președinte”.
Sau la altă asociație și cu un președinte ”lasă-mă să te las”, timp de vreo trei ani președinta comisiei de cenzori nu a efectuat nici un control pentru că nu a fost plătită”! Și ce mai ”gaură” le-a lăsat administratorul, de au plătit locatarii numai penalizări cât factura de încălzire pentru o iarnă intreagă.
La un alt bloc se întâmplă o situație mai ciudată care se agravează datorită nepăsării tuturor proprietarilor. Un apartament dintr-un bloc terminat prin 1994 are ca proprietar un român plecat în lumea largă, care l-a lăsat să locuiască acolo pe fratele său cu o familie numeroasă și care nu-și plătește întreținerea. După mai mulți ani, când datoria la întreținere a devenit foarte mare, oamenii s-au sesizat și au încercat să rezolve problema, dar s-au blocat că nu știau adresa proprietarului și nici nu-l puteau evacua pe fratele acestuia. Pe scurt, problema nu s-a rezolvat nici azi, singurul pas care s-a făcut a fost de a se institui privilegiu imobiliar asupra apartamentului, dar cu toate acestea datoria crește și e probabil că nu va fi recuperată niciodată pentru că o parte din sumă a intrat în termenul de prescripție.
Ce altă dovadă că oamenilor nu le pasă ? Am avut timp de doi ani o adresă de internet cu sfaturi și expertize pentru asociații de locatari, prima consultație gratis, dar după ce le-am arătat oamenilor pașii concreți care trebuiau urmați pentru deblocarea situației pe care o aveau în bloc, în cea mai mare parte au refuzat să întreprindă alte demersuri, cel mai simplu fiind să renunțe. Toți sperau ca dacă depun o simplă reclamație la primărie, la poliție sau la un ziar, imediat va veni cineva, va face o anchetă și va rezolva situația în locul lor.
Soluția cea mai la îndemană este una singură !
”Unirea facea puterea!”,adică asociația de proprietari are dreptul să ia toate măsurile pentru a face ordine în propria ogradă.
P.S.
Eu, personal, locuiesc într-un bloc unde totul merge bine pentru că avem un președinte foarte priceput și foarte implicat.Dintre realizări: subsolul a fost placat cu gresie, este iluminat complet, uscătoria a fost zugravită proaspăt, terasa blocului a fost refăcută anul trecut, palierele au mochetă, tablouri și ghivece cu plante ornamentale, grădinița a fost semănată cu gazon, s-au pus flori și pomii fructiferi au fost îngrijiți și văruiți. Cu toate acestea, acum două zile trebuia să se țină adunarea generală și din 34 de persoane convocate, au fost prezente doar vreo 10. Până și acest președinte atât de serios ar vrea să renunțe pentru că vede că nu este ajutat, ba mai are de înfruntat și tabăra cârcotașilor care strâmbă din nas la orice schimbare.
Era o culme și o vale cu iarba grasă și deasă. Necunoscător eram eu și nesimțitoare erau oițele care pășteau netulburate pe locurile unde acum trei mii de ani geto-dacii își facuseră cetate întărită. Da, acolo, la ”Gorgana a doua” a fost ”dava Radovanu”, cetatea din Cultura Gumelnița ce a fost locuită între secolele 11 și 2 înainte de Hristos. Săpăturile arheologice au început încă din anii ”60”, dar rezultatele lor n-au ajuns în cărțile de istorie nici până azi. Măcar dacă am fi știut, eu și prietenul meu Nelu Bălașa (mai cunoscut ca ”Ness” din serialul Incoruptibilii) ne-am fi luptat ca dacii și romanii, nu ca indienii Navaho cu fețele palide. De acolo, din tranșeele rămase de la săpăturile arheologice luam câte un ciob de ceramică și scobeam în pămînt prin furnicare sau încercam să descopăr ceva nou prin acel labirint de foste colibe antice. Totul părea plictisitor și încremenit.
Eu am fondat Clubul Mihaela Runceanu, într-o formulă asociativ-filantropică pentru a-i ajuta pe tinerii soliști de muzică ușoară, în loc să fi dat drumul la șușe pe toate meridianele țării unde toate gospodinele îi venerau pe Gabriel Dorobanțu, Cătălin Crișan și Daniel Iordăchioaie. Din păcate nu am realizat câte piedici mi se vor pune la ziar și cu câtă invidie vor privi colegii mei inițiativele mele particulare. În acea perioadă am colaborat la mai multe publicații, drept care unii dintre colegi au cerut ca să fiu dat afară neînțelegând că dacă mă lăsau să publicin Tineretul Liber toate acele subiecte muzicale, aș fi atras și mai mulți cititori. Am găsit sponsori și am organizat concursuri inedite cum ar fi cel dotat cu greutatea în bani a caștigătorului, premierea făcându-se în direct la TVR și premiata primind 63 de kilograme de monezi de 1 leu, adică 12600 lei , vreo 3 salarii barosane la vremea aceea.
La un moment dat am lasat presa pentru lumea afacerilor.
Probabil ca am greşit atunci deoarece am refuzat invitatia de a intra în echipa care a lansat Evenimentul zilei, proiect în care nu am avut încredere, sau atunci cand l-am refuzat pe seniorul Radu Vasilescu de a lucra împreună, acesta fiind cunoscut de mai mult de un deceniu ca purtator de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale a României.
Sâmbătă, 25 aprilie 2009, a fost inaugurat Ateneul cultural Nicolae Bălănescu din Giurgiu.
Auzeam de multă vreme că la Zilele Municipiului Giurgiu se întâmplă lucruri deosebite, dar tot nu mi se părea că acest oraş ar putea să însemne ceva pe plan cultural. Mai ales acum, după ce Caracalul a redeschis Teatrul Naţional cu atata tam-tam mediatic şi cu ataţia invitaţi de marcă.
Aşa că invitaţia de a participa la un concert simfonic la Giurgiu mi s-a părut doar un prilej de a mai ieşi din Capitală. Ar trebui însă să mulţumesc providenţei pentru că am ajuns la eveniment, pentru că acum nu mă mai aflam - ca acum 20 de ani - în situaţia de invitat special ca membru în juriu la un festival giurgiuvean.
Surpriza a fost totală.
Primarul Municipiului Giurgiu, domnul Lucian Iliescu, în funcţie din anul 1996, a reuşit să inaugureze Ateneul cultural Nicolae Balănescu, o investiţie de aproape 200 miliarde lei vechi,o adevarată bijuterie arhitectonică cu sală de spectacole multifuncţională, sală de conferinţe şi un generos spaţiu expoziţional. Au fost de faţă toate notabilităţile judeţului, dar şi câţiva invitaţi speciali: Adrian Iorgulescu,fostul ministru al Culturii şi principalul aliat în realizarea acestei investiţii culturale, Ovidiu Ioaniţoaia, jurnalistul şi realizatorul TV fiind fiu al Giurgiului, dar şi parlamentarii judeţului, în primul rând Mădălin Voicu, politician şi muzician în timpul liber.
Pe scurt e vorba de un ansamblu cultural nou-nouţ, continuator al tradiţiei Ateneului cultural construit şi donat giurgiuvenilor de către avocatul Nicolae Balănescu acum 70 de ani.
A fost ţinută o slujbă de sfinţire a Ateneului de către un sobor de preoţi condus de către Episcopul dr. Ambrozie şi a fost inaugurată o expoziţie de artă plastică a unor artişti giurgiuveni, de talie naţională şi internaţională. Partea oficială a mai inclus cuvântări ale părinţilor spirituali, Lucian Iliescu şi Adrian Iorgulescu, a unui fost membru al conducerii ateneului în vârstă de 101 ani şi au fost decernate trei distincţii de Cetăţean de Onoare pentru trei mari animatori ai vieţii culturale giurgiuvene.
Pentru spectacolul inaugural a fost invitată orchestra Filarmonicii din Ruse, oraşul de peste Dunăre cu o mare tradiţie culturală, cel care l-a dat lumii pe Elias Canetti. Un ansamblu profesionist condus de către un dirijor tânăr şi talentat, care i-a cucerit pe toţi cei prezenţi. Chiar am sugerat doamnei Viorica Naghi, managerul public al Municipiului Giurgiu, invitarea acestei filarmonici pentru organizarea unei stagiuni permanente. Programul susţinut a fost adaptat publicului, numai cu lucrări foarte antrenante, dar şi cu cele mai cunoscute arii din Carmen sau Boema. Am avut parte de un moment emoţionant, interpretarea de excepţie a Rapsodiei Române nr.l a lui George Enescu, aducându-i lacrimi în ochi până şi lui Mădălin Voicu. Pe care cred că-l vom revedea dirijând de pe podium, cel puţin de dragul acestei superbe sali de concerte. A doua surpriză a fost interpretarea filigranată a unei prelucrări realizate de compozitorul bulgar Vladigerov după Hora Stacatto de Grigoraş Dinicu. Finalul cu piese de Strauss a fost apoteotic, hazliul dirijor, un fel de Ioan Gyuri Pascu al nostru, ajungând să dirijeze atât orchestra, cât şi spectatorii. Artiştii,inclusiv cele două soprane,au fost aplaudaţi minute în şir. La sfârşit, doar paharul de şampanie oferit de organizatori, le-a dat curaj conducătorilor auto să se mai apropie de automobile deoarece aceştia se plângeau că au aplaudat atât de mult şi nu mai au palme de pus pe volan.
Succesul primarului Lucian Iliescu e incontestabil, iar colaborarea transfrontalieră dintre Giurgiu şi Ruse este de dat exemplu, fiind rezultatul muncii dedicate a directoarei de integrare europeană Steluţa Purcaru şi a succesoarei Mirela Popazu, dar şi bulgăroaicei cu bunică română Kety.
Nasc şi la Giurgiu oameni care fac lucruri deosebite, evenimentelor de acest fel meritând să li se acorde atenţie indiferent de culoarea lor politică. Se pare că apartenenţa liberală nu a atras la manifestări nici pe actualul premier, dar nici pe domnul preşedinte Băsescu, care ar fi putut prelua din mers aura de ctitor al unui lăcaş de cultură ridicat în timpul domniei sale.
Am stat mult pe gânduri până să mă hotărăsc să abordez acest subiect.
Vedem că de la arestarea lui Becali, polițiștii și procurorii români au devenit atât de activi că în curând nu vor mai fi locuri în arest.
Nu fac parte dintre aceia care afirmă că poliția doarme. Nu, polițiștii doar se fac că ațipesc, strâng dovezi, fac dosare și le trimit mai departe, așteptand ca procurorii să dispună soluția. La fel fac și agenții de informații, urmând ca șefii lor și șefii șefilor lor să acționeze. Iar această decizie se ia undeva sus de tot în funcție de alte interese.
De exemplu, acum vreo 5 ani un ziarist de investigații, sigur ofițer acoperit, care avea contract cu mai multe publicații, îmi spunea că are un dulap cu peste 100 de anchete de corupție, blindate cu dovezi de la poliție și serei, dosare care îi fuseseră pasate chiar de către anchetatori și asupra cărora nu se lua nici măsura arestării, nici a publicării în presă. Fiți sigur că toate aceste dosare trecuseră prin mâna șefilor din poliție, parchet, DNA și tot nu se întreprindea nimic. Vă închipuiți ce ar fi însemnat pentru imaginea Romaniei declanșarea simultană a 100 de procese de corupție, inculpații fiind în marea lor majoritate oameni de afaceri și politicieni cunoscuți. Erau dosare legate de privatizările strategice perfectate în guvernările Convenției și ale PSD, de contrabandă la nivel înalt, de trafic de influență și de încredințarea directă a unor contracte de furnituri pentru ministere, care au ajuns până la urmă sa fie folosite doar ca instrumente de presiune pentru obținerea unor donații „obligatorii„ pentru partid și liderii acestuia.
Știți că multe contracte pentru furnizarea de aparatură de înaltă tehnologie, finanțate din fonduri Phare, au fost date direct de către unii dintre foștii miniștri, iar titularii de contract și-au onorat obligațiile livrând aparate nefuncționale, descompletate, uzate moral, dar ambalate cu fundiță roz, și pentru care au primit semnatură de primire prin numărarea unor colete și cutii goale, nu după punerea în funcțiune. Sau ce impresie vă face faptul că toate PC-urile și laptopurile achiziționate de către instituțiile publice aveau prețuri de 2-3 ori mai mari decât în magazinele de specialitate ? Coborând nivelul de decizie la nivelul primarilor, dar amplificând cupiditatea și lipsa de bun simt, în anii 2000 - 2001 căminele de copii din București cumpărau zahărul sau orezul cu aproape 100 de mii kilogramul și tenișii -„adibas„ sau „puna„ - chinezești cu 1 milion bucata. Si asta se întâmpla în patria lui Piedone.
Dar să revenim la știrile zilei: dă bine înaintea campaniei electorale să arați că sistemul funcționează și că marii îmbogățiți care au avut proasta inspirație să iasă în față -culmea!,și Penescu și Becali au câte un Maybach- au ajuns la închisoare. Si e mai simplu să numeri și să dovedești ouălele date ca mită arbitrilor de fotbal, decât toată ingineria prin care au dobândit terenurile, fermele și găinile care fac ouă.
Despre fotbal și arbitri în două vorbe ! Se învârt atâția bani în fotbal și e băgată în seamă atâta lume, inclusiv primarii, politicienii sau șefii de la fisc, că toți ajung să trăiască pe picior mare. Ei au hotelurile, magazinele, mașinile și femeile cele mai frumoase. Iar în lumea arbitrilor mita se practică încă de la categoriile inferioare, iar sumele cresc tot mai tare în ordinea eșalonului fotbalistic, matematic,de la C la B și astronomic când e vorba de promovarea/ retrogradarea din A și de câștigarea campionatului. Nu există ntrenor care sa nu-și justifice neputința și nepriceperea prin fraza „adversarii au cumpărat arbitrii„ dar nici patroni sau conducători care sa nu se întrebe „cu cât or fi plusat ceilalți„.
Iar apropo de arbitri corupți, vă amintiți cazul de acum câțiva ani ?
Îl știam pe Adrian Stoica din adolescență, student la IEFS și proaspăt arbitru. Era un tinerel firav, părea cuminte și la locul lui. După ce a urcat în ierarhia arbitrilor a devenit arogant și foarte pretențios. Era înfloritor și îi mergea din plin, dar intrase în prea multe jocuri. La un moment dat a ajuns să calce pe bec, supărându-l pe Sechelariu și a fost scos din arbitraj pe ușa din dos. S-a făcut ceva tam-tam atunci, a ieșit cu obrazul pătat, dar chiar dacă a fost îndepărtat de la butoiul cu miere a avut norocul să nu ajungă la răcoare.
Acum vor urma noi arestări, recuzări, demisii și retrageri subite din activitate.
Nu e criză în fotbal, ci e criză de oameni cinstiți ! Credeți că cei care vor ocupa locurile rămase libere nu vin din eșaloanele inferioare cu aceeași mentalitate, că dacă ai prins lotul A ai scăpat de sărăcie !?
Clubul a supravieţuit doar câţiva ani, timp în care a organizat două ediţii ale Festivalului Mihaela Runceanu la Bucureşti - prima ediţie la Sala Palatului, a doua la sala Casei Centrale a Armatei - şi a fost urmat de o continuare a activităţii sale pe plan local la Buzău. Practic, Clubul a avut o activitate susţinută şi foarte mediatizată atâta timp cât m-am ocupat personal, după delegarea conducerii activităţii impactul scăzand tot mai mult. O vreme s-au ocupat de coordonarea Clubului, Cristina Manoliu şi Aurel Toma pe partea artistică şi Sorin Stoleru pe partea organizatorică. De corespondenţă şi reorganizare s-a ocupat Diana Chis de la Baia Mare, în acea perioadă studentă la Bucureşti, care a reuşit să-şi menţină bunele relaţii cu părinţii şi rudele de la Buzău ale Mihaelei Runceanu.
Dincolo de sentimente şi de resentimente, Asociaţia Culturală Fan Club Mihaela Runceanu a continuat să menţină în atenţia publicului personalitatea Mihaelei Runceanu, iar vocea, talentul şi dăruirea sa interpretativă nu au fost uitate nici astăzi.
Broşura Adevărul în Cazul Mihaela Runceanu în formă scanată, aşa cum a fost posibil de realizat la acel moment, cu mijloace tehnice de-a dreptul rudimentare şi prin efortul financiar personal este prezentată pentru dvs. la adresa:
mihaela_runceanu
Vă invit să o redescoperiţi pe Mihaela Runceanu şi să parcurgeţi şi relatarea criminalistică senzaţională din presa anului 1990!




Nu cred că sunt un etalon de morală și credință. M-am gandit mult până să găsesc curajul de a scrie aceste umile gânduri.
Ar fi trebuit să îmbrățișez credința în copilărie atunci când mama m-a învățat „Tatăl nostru„ și ”Înger,îngerașul meu„. Ar fi trebuit să iau exemplu de la bunica maternă pe care am văzut-o timp de 30 de ani citind zilnic din cărțile de rugăciuni și care ținea sărbătorile „pe stil vechi”. Ar fi trebuit să mă întăresc în credință de la bunicul Gheorghe pe care doar credința l-a ținut viu și sănătos în cei patru ani de front și doi ani în închisorile de la Văcărești și Poarta Albă. Ar fi trebuit să urmez seminarul teologic, că doar de asta m-a dus bunicul de mână la popa Marin care mă și botezase.
Ar fi trebuit să mă molipsesc de la Mihaela Runceanu care acum 25 de ani se închina firesc la Domnul Iisus și la Maica Domnului, se spovedea și ținea posturile, spunea „Doamne ajută!„ și știa că numai Dumnezeu Tatăl i-a dat darul cântecului.
Ar fi trebuit să învăț de la bunul prieten teolog Dan Dumitrescu, cel care s-a jertfit îngrijindu-și mama și corectând tone de șpalturi la Institutul Biblic, în loc să intre în mânăstire și să ajungă vlădică.
Ar fi trebuit să mă plec și să înțeleg credința de la marii păstori: Părintele Sofian de la Antim, Părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Părintele Gherontie Puiu de la Mânăstirea Caraiman, Părintele Adrian de la Antim, retras la Schitul Locurele, Preafericitul Patriarh Teoctist care în ultimii ani ai vieții căpătase aura unui adevărat sfânt.
Ar fi trebuit să învăt de la preoții de mir: preotul Ioan Țeugea, preotul Mihai Stavără, preotul Benone Popoiag (la a cărui biserică am facut cu băiatul și fata mea vreo două săptămâni de salahoreală la cărat de cărămidă), preotul dirijor Stelian Ionașcu, preotul doctor Mihai de la Biserica Belvedere și răposații preoți Ionică de la parohia Progresul și respectiv Mierlari-Jilava.
Ar fi trebuit să învăț dogma, dar și credința adevărată de la preotul călugăr Daniel Pantazi de la Biserica Sfântul Spiridon Nou, care a slujit o viață la biserica din dealul Mitropoliei.
Ar fi trebuit să învăț din cărțile de rugăciune, din „Îndrumătorul creștinului ortodox„a părintelui călugăr Gherontie, din „Vămile văzduhului„, din cărțile de învătătură ale Părintelui Ilie Cleopa sau din ”Dăruind vei dobândi„ a Părintelui Nicolae Steinhardt.
Ar fi trebuit să fiu un bun creștin...
Cu toate acestea, deși suntem în Postul Mare, de abia reușesc sa-mi spun câteva rugăciuni, să trec fulgurant pe la biserică și să mă lupt în fiecare zi cu tentațiile și cu patimile.Aș vrea să fiu mai bun, dar lupta cu ispitele e tare grea.